Crunta realitate românească

Toată lumea știe că a murit Corneliu Vadim Tudor, nu ai cum să nu fi auzit această veste, chiar dacă trăiești izolat într-o peșteră la sute de kilometri de civilizație, tot a trecut cineva pe acolo să îți spună că a murit un agarici.

Ceea ce e cel mai ciudat după moartrea acestui individ este că toți cei pe care i-a împroșcat cu ofense și injurii s-au trezit să îl plângă și să îi laude marea valoare. Motivul invocat de aceștia adesea este că nu trebuie să vorbim de rău morții, nu putem lovi în persoane care nu mai pot răspunde. Și așa ajunge să îi ridicăm statuie unei non-valori, unui om care a mânjit România cu mizeriile lui și a poluat ani de-a rândul presa și televiziunea cu discursurile lui vulgare.

E un paradox. Să trăiești o viață întreagă în scandaluri, înjurături și ură, iar apoi să fii plâns de către niște fraieri după ce mori, asta e crunta realitate românească. Am întâlnit persoane tinere, nu trecute cu mult de 20 de ani, care îl vorbeau de bine pe Vadim și deplângeau moartea geniului. E incredibil așa ceva, nu ai cum să apreciezi un om care a făcut doar rău, nu ai cum să îl numești pe ăla erudit sau poet, atât timp cât el a trecut de atâtea ori prin atâtea emisiuni de scandal. Aici inteligența lui poate fi contestată ușor, un om inteligent nu ar fi fost în stare de așa ceva nici în ruptul capului.

E trist să vezi cine e în centrul valorilor românilor, să vezi cum își aleg unii modelele și pe cine apreciază. Repet, asta e crunta realitate românească, nu avem motive să ne plângem, nu avem de ce, ne merităm soarta atât timp cât aceste idei dăinuie printre noi. Sau cum spunea domnul Patrick Andre de Hillerin recent într-un articol, putem cere orice pentru Vadim iertare, milă, dar nu respect, respectul este mult mai mult de atât și nu ne jucăm cu el.